Adorm cu imaginea Greciei lui Kazantzakis in minte. Imaginea lui Zorba, autenticul grec, dansandu-si singuratatea la malul marii.
Ma trezesc in zgomotul masinilor de afara, promisiunea unei alte zi infecte intr-un oras ce traieste din gloria trecutului. Las soarele sa-mi lumineze camera prafuita si ma tarasc sa-mi spal somnul cu un pumn de apa salcie.
Rutina. Muzica, sa nu-mi aud gandurile. Haine. Crema, fond de ten, pudra, blush, mascara, gloss. Pantofi. Geanta, telefon, chei.
O ultima privire inapoi: laptopul pe covor (tocmai am primit un mesaj la care probabil nu voi raspunde niciodata), patul nefacut, praful danseaza in razele soarelui (iar trebuie sa dau cu aspiratorul!!).
Acelasi miros de mate de peste de la taraba din piata, aceiasi vanzatori libidinosi ma privesc pana in capatul strazii. Zeci de pisici. Mii si mii de pasi, sute de franturi de convorbiri telefonice (Da, acum vin spre casa!), sute de injuraturi atunci cand unul din ei mi-a incomodat drumul, zeci de fete patetice, lipsite de viata, lipsite de mimica. Asa, ca a mea.
Mii de masini, zeci de zile in care mi-am lasat corpul sa umble singur. Cu simturile amortite, pas dupa pas, dupa pas…rugandu-ma sa ma scoata ceva din banal. De cate ori am zambit fals? De cate ori au venit si-au plecat valurile ce le spala orasul? Oh, de-ar putea sa spele tot, tot, tot…
